Vasile Pușcaș, care a ocupat funcția de negociator-șef al României cu Uniunea Europeană în perioada 2000-2004, a oferit o evaluare critică a parcursului țării după două decenii de la aderare. El susține că, deși România a reușit intrarea în blocul european, procesul de integrare reală a fost marcat de pași modesti. Conform estimărilor făcute de fostul negociator, țara a reușit să fructifice doar aproximativ 20%-30% din oportunitățile și șansele generate de acest statut de stat membru.
Negocierile de aderare au fost marcate de momente de maximă tensiune și riscul de a fi înghețate. În decembrie 2003, în Parlamentul European a existat un proiect de rezoluție pentru oprirea procesului, susținut de o grupare conservatoare și un europarlamentar olandez. Vasile Pușcaș menționează că, deși s-a reușit evitarea blocajului, echipa de negociere a trebuit să se apere și de obstrucționările unor preopinenți interni care au încercat să pună bariere la Bruxelles.
O altă problemă majoră identificată de fostul negociator este lipsa unui proiect de țară coerent și a unei strategii postaderare. El observă că sistemul politic nu s-a adaptat profilului de membru UE, iar fondurile europene au fost privite mult timp doar ca pe o sursă de absorbție a banilor, nu ca instrumente de dezvoltare. Această abordare a contribuit și la exodul masiv al românilor, care au ales să se integreze în alte state membre pentru a-și găsi statutul de cetățeni europeni.
În ceea ce privește integrarea financiară, Vasile Pușcaș consideră că intrarea în zona euro ar putea deveni un proiect de țară, dar România are nevoie de un deceniu pentru a-și „repara casa”. El critică și faptul că întârzierea accesului în Spațiul Schengen a generat costuri suplimentare pentru operatorii români. Totodată, a descris Mecanismul de Cooperare și Verificare, cunoscut sub numele de MCV, ca fiind o „mare povară” pusă pe umerii cetățenilor de către guvernul de la București.
Contextul geopolitic actual, marcat de războiul ruso-ucrainean, reia discuția despre extinderea Uniunii Europene către Ucraina și Republica Moldova. Vasile Pușcaș analizează modul în care Comisia Europeană gestionează aceste procese, menționând că experiența României poate fi utilă pentru Republica Moldova. Totuși, el subliniază că succesul acestor extinderi depinde de capacitatea instituțiilor europene de a trece de la negocieri tranzacționale la o reală forță transformatoare.
De la finalizarea negocierilor de aderare, România a parcurs un proces complex de adaptare legislativă și instituțională pentru a îndeplini criteriile de intrare. Această perioadă a fost caracterizată de eforturi masive de pregătire, în condiții de neîncredere internațională, culminând cu oficializarea aderării în anul 2007, după ce s-au finalizat cele 31 de capitole de negociere.