Femicidul, uciderea unei femei de către partener, poate fi precedat de o scenografie meticulos pusă la punct pentru a induce în eroare autoritățile. În loc să fugă, unii agresori aleg să rămână la locul faptei, construind un decor în care se prezintă drept victime ale propriei nebunii. Această strategie de simulare psihotică transformă ucigașul într-un spectator nefericit al unei tragedii declanșate de o minte bolnavă, încercând să manipuleze atât procesul legal, cât și empatia publicului.
Psihologia clinică face o distincție clară între psihoza autentică și jocul calculat al simulării. O boală mintală reală lasă urme consistente, precum un istoric de tratamente, internări sau schimbări lente de comportament observate de ceilalți. În schimb, simulantul tinde să raporteze simptome cinematografice, halucinații grandioase sau o amnezie selectivă care șterge doar momentele critice. Acești indivizi folosesc adesea clișee despre nebunie, raportând simptome care par prea intense sau prea convenabile pentru a fi reale.
Capacitatea de planificare este un indicator major care contrazice ideea unui episod psihotic necontrolat. Agresorii care își procură arma, urmăresc rutina victimei sau curăță urmele înainte de a suna la 112 demonstrează o orientare în realitate și o inhibiție a impulsurilor incompatibile cu psihoza. Expertul Richard Rogers subliniază că simulantul joacă pentru un public imaginar, oferind un bagaj de simptome care pare extras din filme, spre deosebire de bolnavul real care are o logică internă proprie, dar adesea haotică.
Simularea, cunoscută în terminologia clinică sub numele de malingering, este utilizată pentru a obține avantaje concrete, precum evitarea răspunderii penale sau transferul într-un spital psihiatric. În procesul de expertiză, specialiștii folosesc instrumente validate, precum testul SIRS sau scala Fp din MMPI-2-RF, pentru a detecta exagerarea simptomelor. Aceste teste confruntă subiectul cu întrebări despre combinații improbabile de simptome, reușind să demasce scenariile fabricate care nu au baza într-un istoric medical documentat.
Spectacolul este adesea amplificat de prezența presei, care poate fixa în memoria colectivă o imagine a suspectului plângător înainte ca ancheta să înceapă. Agresorii profită de lumini și lacrimi pentru a crea o narațiune de victimizare, folosind pseudo-regrete centrate pe propria suferință, nu pe pierderea femeii. Această manipulare poate induce în eroare opinia publică, transformând discuția despre violența domestică într-o analiză a suferinței bărbatului, ceea ce reprezintă o a doua crimă asupra poveștii victimei.
România se află printre primele țări din Uniunea Europeană ca număr de femei ucise în sânul familiei, conform raportărilor organizațiilor internaționale. Acest fenomen este adesea alimentat de un control coercitiv progresiv, care începe cu izolarea femeii și culmină cu violența deschisă. În aceste cazuri, femicidul nu este un eveniment izolat, ci rezultatul unei istorii documentabile de control și de erozionare a autonomiei partenerei.