Sociologul Gelu Duminică susține că societatea română posedă o cultură a conflictului profund înrădăcinată, bazată pe ideea că celălalt este, prin definiție, un inamic. În cadrul unui interviu, acesta explică faptul că diferențierea dintre „ai noștri” și „ceilalți” este un element central în construcția identitară locală. Gelu Duminică menționează că această tendință de a vedea străinul ca fiind rău a priori este vizibilă chiar și în simbolurile naționale.
Conform analizei sale, discursul xenofob din România nu este la fel de radical ca cel din Occident, dar este într-o continuă evoluție spre modele precum AfD. Gelu Duminică observă că, deși mișcările extremiste existau și după anul 1990, acestea erau considerate ciudate, în timp ce astăzi au devenit frecventabile. El subliniază că anumite figuri politice au normalizat acest tip de retorică, inclusiv prin invocarea unor discursuri istorice sau prin alianțe cu grupări neoleionare.
Sociologul avertizează că partidele politice precum PSD sau PNL, deși teoretic dezavoue acest tip de politică, permit ca aceste mesaje să devină tolerabile în spațiul public. Gelu Duminică critică utilizarea unor termeni precum „woke”, „banană” sau „neo-marxism” ca etichete peiorative, menționând că acestea sunt folosite pentru a induce stări de inferioritate. Acestea apar adesea într-un context de mimetism social, fără ca utilizatorii să înțeleagă neapărat sensul real al termenilor.
În ceea ce privește ascensiunea extremei drepte, Gelu Duminică consideră că aceasta funcționează ca un laborator social, testând mesaje pentru viitor. De exemplu, discursul anti-migranți sau cel vizat asupra livratorilor asiatici nu are încă o tracțiune masivă, deoarece se concentrează în zone urbane cu nivel de educație mai ridicat. Totuși, el estimează că aceste mesaje sunt calibrate pentru a atinge votantul tradițional din mediul rural, momentul în care frica de necunoscut va fi exploatată.
Gelu Duminică explică faptul că politiculii care nu oferă soluții concrete tind să folosească „țapi ispășitori” pentru a canaliza nemulțumirea populației. El face o analogie cu figura „veneticului” sau a „barbarului”, elemente care sunt folosite pentru a susține ideea că străinii vin să fure resursele naționale. Această strategie se bazează pe o frică de necunoscut care este transformată în groază pentru a promova necesitatea unei identități de tip „geto-dacă”.
Identitatea națională românească a fost formată istoric prin interacțiunea și conflictul cu marile puteri vecine, precum rușii, otomanii sau austro-ungarii. Această poziționare geografică și istorică a alimentat judecățile inconștiente care îi percep pe cei care nu sunt „de-ai noștri” ca fiind de neîncredere. Astfel, valorile identitare conservatoare sunt adesea folosite în campanii electorale pentru a stârni dihonie și a marginaliza adversarii prin argumente culturale sau religioase.