Sistemul de educație din România este marcat de o discrepanță majoră între obiectivele declarate și realitatea din sălile de clasă, conform unei analize dură realizate de profesorul Doru Căstăian. Acesta susține că țara nu dispune de școli cu adevărat bune, ci doar de instituții care acumulează premii sau se bazează pe o faimă construită pe rezultate izolate. Profesorul subliniază că există o obsesie pentru performanță într-un sistem care este, în esență, absolut neperformant și complet deconectat de dinamica lumii actuale.
Unul dintre marile probleme identificate este dependența masivă de meditații, fenomen pe care Doru Căstăian îl compară cu o „mască de oxigen”. Faptul că elevii au nevoie constant de asistență suplimentară pentru a menține rezultatele indică faptul că instituția școlară nu livrează suficientă „susținere” în mod natural. Această presiune socială devine distopică în mediile urbane, unde accesul la facultăți de prestigiu, precum Medicină sau Drept la București, impune un ritm de învățare care sacrifică sănătatea și timpul copiilor.
În ceea ce privește managementul central, profesorul critică tendința guvernanților de a merge spre centralizare, în ciuda recomandărilor internaționale de a crește autonomia școlilor. El menționează că măsurile recente, precum cele luate de Guvernul Bolojan, au fost lipsite de înțelegere pentru funcționarea sistemului. Profesorul a descris implementarea unor măsuri de austeritate și creșterea timpului de lucru la normă ca fiind factori care umilă profesori și creează un cocktail de frustrare și apatie în rândul cadrelor didactice.
Performanța elevilor olimpicilor este interpretată de Doru Căstăian ca fiind un „alibi politic” pentru a masca disfuncționalitatea generală. El argumentează că aceste vârfuri de performanță nu sunt rezultatul sistemului, ci sunt obținute prin centre de excelență și profesori excepționali care lucrează în condiții de antrenament sever. Astfel, succesul unor elevi individuali este folosit pentru a susține mitul unui sistem funcțional, deși la nivelul testelor PISA, rezultatele elevilor români rămân semnificativ sub media OECD.
Echitatea în educație reprezintă o problemă structurală majoră, existând o corelație strânsă între veniturile părinților și succesul academic al copiilor. Profesorul observă o „schizoidie” în politicile publice, unde se vorbește despre incluziune, dar se iau decizii care tind să favorizeze doar anumite categorii sociale. El consideră că există un interes real pentru ca această structură să rămână neschimbată, deoarece rezolvarea inechității ar necesita politici curajoase și fonduri dedicate, pe care actualii decidenți nu par dispuși să le ofere.
În prezent, sistemul de învățământ din România se confruntă cu o criză de identitate și de resurse, fiind influențat de o societate marcată de violență latentă și lipsă de consistență socială. Această stare de anomie se reflectă direct în cancelarii, unde apatia și resentimentul încep să afecteze relația dintre profesori și elevi. Soluțiile pentru ameliorarea situației rămân, în prezent, de natură individuală, la nivel de școală sau de cadru didactic.