În perioada regimului comunist, România a fost infiltrată de o rețea extrem de densă de informatori care au servit Securității. Documentele studiate de CNSAS indică faptul că, în anii '80, existau sute de mii de informatori activi, deși numărul exact rămâne imprecis din cauza distrugerii unor arhive în decembrie 1989. Această structură de control a vizat supravegherea întregii populații pentru a asigura stabilitatea sistemului opresiv prin metode de recrutare diverse și constante.
Sistemul de turnătorie a inclus persoane din toate straturile sociale, de la simpli vânzători până la directori sau scriitori. Delațiunile erau folosite atât ca instrument de control, cât și ca mijloc de răzbunare personală între vecini, colegi sau chiar membrii unei aceleași familii. Securitatea a reușit să transforme societatea într-un mecanism de autocenzură, unde chiar și copiii adolescenți puteau fi recrutați în secret pentru a monitoriza părinții sau persoanele din jurul lor.
Informatorii erau clasificați în funcție de nivelul de profesionalism și de modul de recrutare. Pe lângă „persoanele de sprijin” sau „informatorii necalificați”, care colectau informații elementare, existau și informatori profesioniști, instruiți pentru activități de pătrundere și supraveghere sistematică. Un nivel superior de control era asigurat de „rezidenți”, indivizi bine pregătiți sau profund atașați ideologic, care puteau coordona rețele întregi de surse și chiar ținea locul ofițerilor de Securitate în anumite situații operative.
În loc de violența brutală specifică primilor decenii, după 1965 regimul a trecut la metode mai subtile, bazate pe cointeresare. Aproximativ 90% dintre surse erau recrutate prin oferirea de avantaje materiale sau alte beneficii sociale, în loc de șantaj. Deși recrutarea prin constrângere a fost utilizată constant, în special împotriva foștilor deținuți politici sau a celor cu antecedente penale, partidul a preferat stimulentele care asigurau o colaborare mai stabilă și mai voluntară.
Recompensele pentru cei care își turnau concetățenii erau extrem de atractive și oferiseră un avantaj imens față de restul populației. Informatorii puteau obține avansări în funcție, transferuri preferențiale, locuințe sau pașapoarte pentru a călători în străință. Pentru oamenii de cultură, „marele premiu” includea garanția publicării operelor și posibilitatea de a studia în afara țării, totul în schimbul respectării strictă a secretelor de serviciu și a continuității colaborării.
Construirea acestor rețele de supraveghere a început încă din anul 1947, odată cu înființarea Securității ca instituție de eliminare a „dușmanilor de clasă”. În primele decenii ale regimului, se estimează că peste 500.000 de români au fost arestați din motive politice, adesea ca urmare directă a informațiilor furnizate de informatori. Această perioadă de represie violentă a pus bazele unui sistem de control social care a lăsat urme profunde în societatea românească.