Sistemul de învățământ din România este afectat de o piață de desfacere a materialelor auxiliare care impune costuri suplimentare semnificative familiilor. Deși auxiliarele sunt opționale, ele au devenit elemente indispensabile în ghiozdanele elevilor, depășind chiar greutatea manualelor școlare oficiale. Această practică alimentează un circuit financiar care implică edituri și, în unele cazuri, interese personale ale unor profesori, transformând educația într-o povară financiară pentru părinți.
Învățătorul Petruț Rizea, de la Școala gimnazială „Sfântul Calinic de la Cernica” din București, critică dur utilizarea acestor materiale, considerându-le scumpe și adesea inutile. El susține că un profesor competent își poate organiza singur lecția prin fișe de lucru și activități proprii, fără a depinde de resurse externe. Rizea avertizează că auxiliarele nu ar trebui să devină o „ușă de urgență” pentru actul didactic, mai ales când sunt folosite din comoditate sau pentru a compensa manualele vechi.
Daniel Șuștac, reprezentantul grupului Părinții elevilor din România, descrie fenomenul ca pe o piață subterană de desfacere pentru produse și servicii conexe educației. El afirmă că multe edituri mari trăiesc exclusiv din aceste printuri, realizând cifre de afaceri uriașe. Mai mult, Șuștac semnalează existența unor comisioane care ar fi încasate de anumite cadre didactice care promovează activ anumite edituri, generând astfel comenzi de produse prin discursul de necesitate.
Problema costurilor este extrem de vizibilă pentru părinți, care trebuie să achiziționeze seturi complete de caiete de exerciții pentru a nu lăsa elevii în urmă. În funcție de disciplină și vârsta copilului, sumele pot varia între 50 și 300 de lei, de la o singură carte până la seturi întregi de materii. Această presiune financiară este accentuată de faptul că, pentru a respecta o anumită logică de învățare, părinții sunt obligați să cumpere toate materialele de la aceeași editură.
În unele cazuri, lipsa auxiliarului poate duce la excluderea sau penalizarea indirectă a elevului în cadrul clasei. Daniel Șuștac a relatat un incident în care un profesor a cerut plata costurilor de printare pentru un elev care nu avea cartea la școală. Deși materialul este opțional, presiunea socială și nevoia de a urma un anumit ritm de lucru fac ca aceste achiziții să fie percepute ca obligatorii de către comunitatea de părinți.
Deși legea prevede că învățământul este gratuit, realitatea economică a școlilor impune cheltuieli constante pentru diverse activități și materiale. În România, accesul la educație este însoțit de costuri pentru fondul clasei, excursii sau alte achiziții necesare funcționării unităților. Această discrepanță între gratuitatea teoretică și costurile practice subliniază dificultățile financiare cu care se confruntă familiile pentru a asigura parcursul școlar al copiilor lor.