Dezbaterea publică privind viitorul ministru al Educației riscă să ignore esența problemei: ce va face efectiv persoana care va ocupa funcția. În loc să se discute despre o strategie de termen lung, discuțiile se concentrează pe nume și susținători, ceea ce poate duce la repetarea modelului de reforme improvizate. Această abordare grăbită, descrisă ca o lucrare „pe genunchi”, transformă procesele educaționale în simple bife administrative, fără a privi consecințele pe termen mediu sau lung.
Programele școlare sunt documente care modelează experiența școlară a generațiilor, stabilind ce trebuie să știe un elev și în ce ordine. Totuși, Ministerul Educației gestionează aceste procese prin termene administrative strânse, forțând specialiștii să recupereze timpul pierdut prin eforturi supraumane. În loc să fie construite cu răbdare și verificări riguroase, programele sunt redactate în grabă, transformând un proces tehnic complex într-o cursă contra cronometru care ignoră natura muncii de calitate.
Un membru al grupului care a elaborat noua programă de limba și literatura română pentru liceu a dezvăluit ritmul infernal de lucru. Pentru clasa a IX-a, echipa a avut doar două luni, iar întregul proces de proiectare, dezbatere și finalizare a durat circa cinci luni. Această activitate a fost desfășurată în timpul anului școlar, în timp ce membrii grupului își îndeplineau norma didactică și alte obligații profesionale, lucrând adesea în ședințe online care se prelungeau mult după miezul nopții.
Lipsa de coerență între ciclurile școlare creează rupturi majore în procesul de învățare, deoarece programele sunt construite fragmentat, nu ca un întreg. Profesorii din liceu presupun că anumite noțiuni au fost predate în gimnaziu, în timp ce cei din gimnaziu consideră că vor fi aprofundate ulterior. Această lipsă de comunicare verticală și orizontală între discipline, precum matematica și fizica, obligă elevii să funcționeze pe „sertare”, fără o imagine de ansamblu asupra cunoștințelor necesare.
Eșecul în gestionarea rezultatelor testărilor PISA demonstrează o incapacitate de a transforma criza într-o schimbare reală de paradigmă. După ce apar cifrele alarmante, se organizează dezbateri și se cer măsuri urgente, însă urgența se evaporă rapid odată cu schimbarea ministrului. Experiența indică faptul că, deși se constituie grupuri de specialiști pentru analiză, datele necesare nu sunt furnizate, iar strategiile de remediere nu sunt implementate, lăsând sistemul într-o stare de cronică neînvarianțată.
Pentru a ieși din această situație, este necesar un pact național pentru Educație, similar cu cel din 1995 pentru aderarea la UE. România are potențial și specialiști, dar îi risipește pe cei existenți prin lipsa unei structuri instituționale care să ofere continuitate. Nu este suficient un nou ministru; este nevoie de un consens politic care să garanteze că proiectele educaționale vor continua indiferent de schimbările de guvern, evitând astfel formele fără fond.