Societatea românească pare să oscileze între modelul democrației și o tendință de teocrație, evidențiată prin prestigiul ridicat al bisericii în sondajele de opinie. Această prezență se manifestă prin numeroase slujbe, tedeumuri și servicii divine organizate în diverse contexte ale vieții colective sau private. De la participarea la sfintele taine până la sfeștania pentru un nou autoturism, ritualurile religioase devin constante în spațiul public. Această expansiune poate fi interpretată ca o compensare simbolică pentru deceniile de ateism și desacralizare impuse de regimul comunist.
Istoric, de la Alexandru Ioan Cuza și Andrei Șaguna, puterea bisericii a fost redefinită prin rațiuni sociale și politice, trecând printr-un proces de declericalizare. Conform principiului ierarhului Vasile Coman al Oradiei, instituția ar trebui să slujească oamenii, fiind un refugiu și un spațiu de ocrotire. Învățătura creștină ar trebui să fie orientată către oameni, exemplificată prin jertfa lui Cristos. Totuși, prezența cvasiunanimă la evenimentele oficiale duce adesea la situații ridicole, în care biserica pare să depășească rolul său de sprijin cotidian.
Un aspect critic este utilizarea limbii grecești în cadrul liturghiilor, în ciuda faptului că Biserica Ortodoxă Română este o biserică națională care s-a desprins de influențele grecești de peste două sute de ani. Această practică este atribuită unor teologi sau ierarhi care au studiat în Grecia și care, fie din lipsă de pregătire, fie din snobism, încearcă să recentreze limba greacă. Această tentativă de a impune elemente străine în cadrul identității etnice românești este văzută ca o eroare de poziționare a instituției față de propria misiune națională.
O altă controversă vizează „încreștinarea postumă” a unor personalități publice, contrar voinței acestora, așa cum s-a întâmplat în cazul lui Ion Iliescu. Deși acesta a fost un ateu și liber gânditor, a fost prohodit de preoți și de un înalt ierarh ca un creștin de strictă observață. Acest comportament este descris ca o formă de slugărnicie față de „mai cicii zilei”, în care biserica ignoră opțiunile de viață ale defunctului pentru a mulțumi cercurilor politice. Această atitudine a generat o cădere în deriziune, fiind marcată de ipocrizie din partea partenerilor politici.
Această tendință de asociere între biserică și stat amintește de sergianismul practicat în perioada comunismului bolșevic, un pact între instituția religioasă și statul bolșevic. Istoric, patriarhul Moscovei, Serghie I, a declarat în 1927 dorința de a recunoaște Uniunea Sovietică drept patria civilă a ortodocșilor. Această relație a fost analizată de James Billington, care a avertizat asupra pericolului unui cuplu biserică-stat. În prezent, această asocieri este observată în complicitatea dintre patriarhul Kiril al Moscovei și V. Putin în contextul războiului din Ucraina.
În contextul politicii contemporane, relația dintre instituțiile de putere și societate rămâne un subiect de dezbatere intensă, reflectând tensiunile dintre valorile democratice și influențele tradiționale. Această dinamică este vizibilă în modul în care deciziile administrative și cele religioase se intersectează în spațiul public românesc. Monitorizarea acestor intersecții este esențială pentru înțelegerea evoluției societății și a modului în care puterea este exercitată în cadrul statului de drept.