Practica insolvenței în România traversează încă o etapă de consolidare, deși cadrul legal este stabil și instrumentele necesare există. Ovidiu Neacșu, partener coordonator Sierra Quadrant, subliniază că, în ciuda stabilității legislative, cultura restructurării este încă în formare, iar jurisprudența își construiește reperele treptat, prin fiecare dosar analizat. Problema centrală rezidă în capacitatea de a identifica diferența dintre o dificultate financiară temporară și o degradare structurală a unei companii.
O dificultate temporară este caracterizată de un model de business care funcționează, având piață, produse cu cerere și contracte active. Problemele apar de obicei în zona fluxului de numerar, prin întârzieri la încasări, creșteri bruște ale costurilor sau schimbări de comportament la un partener de plată important. Aceste situații reprezintă o sincopă severă, dar care nu este neapărat ireversibilă, oferind companiilor o șansă de recuperare prin planuri de redresare.
În contrast, degradarea structurală implică scăderi constante ale veniturilor și marje din ce în ce mai mici, cauzate de schimbări de piață sau modele de business depășite. În aceste cazuri, datoriile cresc doar pentru a acoperi pierderi recurente, nu pentru a susține dezvoltarea, iar procedura de insolvență devine un cadru de administrare a ieșirii din piață. Diferența dintre cele două stări este adesea greu de surprins în dosar, deoarece cifrele și gradul de îndatorare pot părea identice.
Judecătorii manifestă adesea un reflex de prudență, încercând să evite validarea unor demersuri care s-ar putea dovedi nerealiste ulterior. Totuși, Ovidiu Neacșu avertizează că această prudență poate crea un cerc vicios: dacă prevenția este rar utilizată, nu se mai creează jurisprudență de succes. Acest lucru duce la reticența antreprenorilor, la ezitarea avocaților și la o investiție mai scăzută din partea practicienilor în planuri de redresare ambițioase.
Esența insolvenței este o jurisdicție cu o dimensiune economică puternică, unde dreptul oferă doar cadrul formal, în timp ce economia explică viabilitatea. Este necesară o evoluție a practicii judecătorilor către o lectură economică mai nuanțată, care să faciliteze distincția între ceea ce este reversibil și ceea ce nu mai este. Consolidarea culturii restructurării va veni doar prin practică, reușind să distingă clar între o simplă dificultate și o transformare ireversibilă.
În contextul economic actual, unde deciziile de politică monetară și fluctuațiile valutare pot influența stabilitatea companiilor, gestionarea corectă a insolvențelor rămâne critică. Deși nu există o legătură directă între aceste procese de restructurare și indicatorii macroeconomici recenti, capacitatea de a salva afaceri viabile influențează direct reziliența pieței de afaceri.