Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) în cauza Pușcașu vs. România a pus în discuție oficial mecanismele prin care magistrații români și-au mărit salariile. Decizia de la Strasbourg nu se limitează la pretențiile celor cinci judecători care au sesizat instanța, ci oferă o analiză asupra întregului sistem de restanțe salariale. Această situație ridică semne de întrebare privind validitatea sentințelor definitive care au permis aceste majorări masive de venituri.
Problema a fost alimentată de două valuri de revendicări bazate pe principiul nediscriminării. Primul val a început în 2006, când procurorii din DNA și DIICOT au primit un spor de 40%, determinând alți judecători să ceară tratament egal. Al doilea val, mult mai intens, a izbucnit în 2016, după ce Curtea Constituțională a stabilit că orice discriminare salarială trebuie compensată la valoare maximă. Această jurisprudență a dus la mii de procese câștigate de magistrați.
CEDO a identificat trei piloni care subliniază gravitatea situației din România. În primul rând, participarea magistraților la deciziile de majorare a creat un conflict de interese. În al doilea rând, instanțele par că și-au depășit rolul de interpretare a legii, creând reguli paralele de salarizare. În final, s-a produs un conflict de interese instituțional între puterea judecătorească și celelalte puteri ale statului, o problemă pe care CCR nu a sesizat-o oportun.
Cifrele prezentate de Înalta Curte de Casație și Justiție sunt considerate înșelătoare prin omiterea sumelor totale. Deși magistrații sunt doar 6.817 persoane dintr-un total de 402.000 de bugetari care au deschis procese, sumele revendicate sunt disproporționate. În timp ce restanțele pentru toate celelalte ministere însumează puțin peste 73 de milioane de euro, suma revendicată de magistrați ajunge la 1,4 miliarde de euro. Per capita, un magistrat solicită în medie 205.000 de euro.
Instituțiile de la vârful Justiției, precum CSM și ICCJ, au reacționat prin comunicate în care susțin că procesul de la Strasbourg și acțiunile Guvernului sunt chestiuni juridice distincte. Acestea au admis dreptul statului de a eșalonat datoriile, dar refuză să pună în discuție sumele solicitate. Totuși, CEDO definește această problemă a restanțelor salariale ca fiind o „situație excepțională”, ceea ce oferă argumente pentru o revizuire a fundamentului juridic al acestor plăți.
În România, gestionarea datoriilor publice și a bugetelor de stat este un proces complex, supus monitorizării constante a indicatorilor macroeconomici. În contextul actual, deciziile privind plățile masive către categorii specifice de funcționari pot influența stabilitatea financiară a țării. Această problemă a restanțelor salariale a trecut de la un nivel strict juridic la unul politic, necesitând o voință clară pentru a corecta viciile de procedură identificate de instanța europeană.