Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție a soluționat definitiv, în data de 15 octombrie 2026, litigiul privind asigurarea resurselor bugetare pentru plata restanțelor salariale. Prin această decizie, instanța supremă a respins recursul depus de Guvernul României și Ministerul Finanțelor, menținând în toate aspectele hotărârea Curții de Apel București. Procesul a vizat necesitatea de a aloca fonduri pentru plata unor drepturi salariale deja recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive.
Înalta Curte a subliniat că executarea hotărârilor judecătorești definitive reprezintă o obligație a statului, care nu poate fi condiționată de prioritățile politice sau bugetare ale Guvernului. Instanța a evidențiat caracterul nelegal al conduitei autorităților executive, care au refuzat neasigurarea fondurilor necesare pentru executarea unor obligații de plată certe. Această lipsă de fonduri a fost constatată chiar și în contextul unor acte normative adoptate de Guvern pentru eșalonarea acestor plăți.
Conform deciziei, statul nu poate recunoaște existența unei datorii prin propriile acte normative și, simultan, să refuze asigurarea resurselor pentru executarea acesteia. Înalta Curte a menționat că această abordare contravine exigențelor de legalitate și securității raporturilor juridice. Deși ordonatorul principal de credite a fundamentat și solicitat necesarul de fonduri, autoritățile executive nu au îndeplinit obligațiile care reveneau acestora în temeiul legislației finanțelor publice.
Instanța a punctat că marja de apreciere bugetară nu poate fi transformată într-un instrument de neexecutare a obligațiilor legale stabilite. Decizia reafirmă faptul că autoritatea unei hotărâri judecătorești nu poate fi relativizată în funcție de identitatea creditorului sau de disponibilitatea autorității debitoare. Executarea acestor drepturi nu este un beneficiu acordat discreționar unor categorii profesionale, ci o garanție efectivă a drepturilor recunoscute cetățenilor în cadrul statului de drept.
Problema nu este limitată doar la magistrați, deoarece datele statistice arată că peste 400.000 de angajați din sectorul public au solicitat în instanță recunoașterea unor drepturi salariale. Această cifră demonstrează o disfuncționalitate sistemică a cadrului normativ și a conduitei autorităților publice față de propriile obligații. Înalta Curte consideră că reducerea acestui fenomen la o dispută privind magistrații ar însemna ignorarea consecințelor asupra unui număr considerabil de cetățeni din serviciul public.
Această decizie judecătorească intervine într-un context în care litigiile privind drepturile salariale din sectorul public au ajuns la dimensiuni masive. În cadrul acestor procese, statul este implicat direct în plata unor sume de bani care vizează mii de funcționari publici. În prezent, aceste dispute juridice reflectă o tensiune constantă între necesitățile de control bugetar ale puterii executive și obligația de respectare a deciziilor finale pronunțate de instanțele de judecată.