Suveranismul contemporan funcționează ca un ambalaj semantic utilizat pentru a proteja rețele de putere și agende geopolitice iliberale. În loc să refacă autoritatea unei națiuni, acest concept promite recuperarea unei puteri care nu mai există, reușind în realitate să devitalizeze statul. Politologul Cristian Pîrvulescu explică faptul că acest fenomen permite extremei drepte să reinventeze un proiect anti-instituțional sub masca recuperării democrației, folosind tocmai limbajul democratic pentru a submina structurile de stat.
Conceptul de suveranism este extrem de vag, funcționând ca un „concept-container” care poate include identitate națională, resentiment social sau anxietate economică. Această ambiguitate permite utilizarea temei pentru a bloca mecanismele anticorupție europene, a neutraliza statul de drept sau a sabota solidaritatea euro-atlantică. În loc să ofere o doctrină clară, suveranismul propune consacrarea unui lider salvator, precum Trump, Orbán, Erdogan, Putin, Georgescu sau Simion, transformând politică într-o simplă reacție de respingere.
Originea termenului nu este europeană, ci a apărut în Québec în anii ‘60 și ‘70 pentru a desemna proiectul politic al unei comunități francofone. În Franța, la începutul anilor ‘90, adversarii integrării europene au preluat termenul, mutându-l de la o națiune fără stat la un stat care își exercita deja suveranitatea. Această mutare a inversat sensul original: ceea ce fusese o cerere de emancipare a devenit un refuz al suveranității partajate și o apărare identitară a unei majorități.
În Ungaria, suveranismul a fost transformat într-un program de remodelare instituțională prin guvernarea Fidesz. După 2010, s-a utilizat pentru a justifica capturarea tribunalelor și restrângerea competențelor Curții Constituționale, inclusiv prin eliminarea jurisprudenței anterioară anului 2012. Un exemplu recent este legea din 2023 privind apărarea suveranității naționale, care a permis supravegherea societății civile, însă noul parlament a votat desființarea acestui oficiu la 30 iunie 2026.
România reprezintă un alt caz în care suveranismul se hrănește din fragilitatea instituțională și din neîncrederea în autorități. Retorica despre controlul pierdut și despre dominația externă reedită teme de național-comunism din anii ’80, fiind adaptată pentru epoca digitală. În acest context, suveranismul românesc nu construiește instituții noi, ci le delegitimează pe cele existente, prezentându-le ca obstacole în calea voinței populare și înlocuind separarea puterilor cu concentrarea autoritară.
Suveranismul modern se manifestă ca o politică negativă, care funcționează doar atât timp cât există instituții pe care pot fi de laificate. Analiza politică arată că acest fenomen nu întărește capacitatea administrativă a statului, ci o subminează prin utilizarea unor semnale scurte și emoționale. În loc de un proiect de guvernare coerent, suveranismul oferă doar o scuză defensivă, transformând suveranitatea dintr-un instrument juridic de limitare a puterii într-un atribut pur identitar.