Dosarul de urmărire informativă „Socrate”, deschis de Securitate pe numele lui Nichita Stănescu, a fost inițiat printr-un impuls de moment, conform documentelor din arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS). Supravegherea a fost construită treptat, având ca scop monitorizarea nemulțumirilor poetului față de climatul ideologic din România comunistă, dar și a relațiilor sale cu oameni de cultură din străinătate. Documentele arată că evenimentul a început în noiembrie 1974, când poetul era deja o figură centrală a literaturii române.
Deși Nichita Stănescu era membru al Partidului Comunist Român, acest statut nu i-a oferit protecție împotriva aparatului represiv, având nevoie de acordul structurilor politice pentru deschiderea oficială a dosarului. La 22 noiembrie 1974, UM 0800 București a întocmit nota privind începerea urmăririi, iar la 28 noiembrie poetul a fost oficial „luat în lucru”. Motivul oficial invocat de Securitate a fost existența unor „semnalări privind manifestări și nemulțumiri” ale poetului față de politica partidului în domeniul literaturii.
Ofițerii de Securitate au urmărit și dorința poetului de a se afirma în Occident, interpretând contactele internaționale ca pe o problemă de semnificație politică. Documentele consemnează că unii critici i-ar fi contestat valoarea pe „motive subiective”, fapt care l-ar fi determinat pe Nichita Stănescu să aibă „anumite reacții violente și să caute singur posibilitatea de afirmare în exterior”. În materiale, Securitate i-a atribuit un profil psihologic de persoană „extrem de orgolioasă care nu acceptă critici”.
În primele note informative, supravegherea a inclus și aspecte legate de viața personală, precum consumul de alcool și anturajul său. Relatările menționează că nemulțumirile erau evidențiate mai ales „când era în stare de ebrietate și incitat de prietenii Fănuș Neagu, Tomozei, ș.a.”. Dosarul „Socrate” funcționează ca o arhivă a relațiilor și suspiciunilor din mediul literar, menționând repetat nume precum Fănuș Neagu, Gheorghe Tomozei sau Nicolae Breban ca parte a aceluiași cerc cultural.
O altă componentă a dosarului vizează gestionarea resurselor financiare în cadrul Uniunii Scriitorilor, unde au apărut acuzații despre accesul la privilegii. Într-o notă din 23 octombrie 1975, un informator a raportat că Nichita Stănescu ar fi primit lunar bani de la conducerea Uniunii, în plus față de salariul de la România literară. Totodată, au fost raportate discuții despre gestionarea fondurilor și despre faptul că Fănuș Neagu ar fi creat „un adevărat fief personal” în Asociația Scriitorilor din București.
Supravegherea acestor figuri literare reflectă modul în care regimul utilizat accesul la resurse, precum Fondul Literar sau pașapoartele pentru deplasări externe, ca instrument de control social. În perioada anilor 1970, un pașaport nu era doar un document de călătorie, ci un semn al unei aprobări politice greu de obținut, transformând orice tentativă de deplasare în exterior într-un subiect de interes pentru serviciile de informații.