România traversează o perioadă de blocaj politic care durează de cinci luni de zile, marcată de eșecuri succesive ale voturilor de învestitură. În ciuda respingerii guvernului sau a eșecului nominalizărilor pentru funcția de prim-ministru, actorii politici par să revină constant la situația anterioară. Această stare de fapt este alimentată de lipsa de compromis a partidelor, care nu par să resimtă urgența rezolvării crizei, în timp ce alegătorii rămân fără o guvernare funcțională.
Situația actuală este caracterizată de interese divergente ale partidelor implicate în negociere. Pentru guvernul demis condus de Ilie Bolojan, menținerea în funcție în condiții de incertitudine este tolerabilă. PNL vede în această criză o trambulină, în timp ce USR o folosește ca platformă de presiune pentru alegeri anticipate. PSD consideră costul suportabil atâta timp când nu trebuie să împartă responsabilitatea guvernării, iar pentru AUR și partidele extremiste, blocajul reprezintă un rezervor de voturi.
UDMR joacă un rol cheie, deoarece retragerea sprijinului său a dus la abandonul lui Eugen Tomac și la eșecul votului pentru Adrian Veștea. În acest context, președintele ocupă o poziție de conducere a negocierilor, o funcție pe care o exercită în condiții care nu sunt obișnuite. Această intervenție îi permite să modeleze sistemul, prezentând criza ca pe un eșec al Parlamentului, în timp ce partidele încearcă să își justifice propriile poziții politice prin acest blocaj.
Conflictul se deplasează acum de la o simplă criză guvernamentală către o criză de regim. A patra nominalizare este privită ca o bătălie pentru a oferi un sens instituțional acestui blocaj politic. Extrema dreaptă utilizează discursul conform căruia sistemul nu mai funcționează, profitând de la situația actuală. Dacă și această încercare va eșua, vor exista doar două variante: dizolvarea Parlamentului sau o nouă nominalizare care va confirma ineficiența sistemului.
Constituția din 1991 a stabilit un model de semiprezidențialism în care președintele rămâne în centrul sistemului, chiar dacă nu guvernează direct. Această poziție de forță este consolidată de fiecare criză de guvern, de la moțiunea de cenzură din octombrie 2009, prin numirea guvernului Cioloș din 2015, până la criza actuală. Președintele preia astfel rolul de formator pe care partidele nu l-au putut asigura prin negociere.
Acest proces de consolidare a puterii instituționale are însă o bază fragilă, deoarece președintele câștigă teren doar prin absența unui numitor comun între partide. Puterea obținută prin acest blocaj este temporară și depinde de incapacitatea politicului de a găsi soluții. Dacă tensiunile continuă, alegătorii ar putea ajunge la concluzia că problema nu este doar lipsa unei guvernări, ci însăși structura blocului politic.