Valeriu Stoica, fost ministru al Justiției, a trasat o imagine critică asupra modului în care funcționează sistemul de justiție în România. Într-un interviu realizat în cadrul emisiunii „În Fața Ta”, specialistul în Drept a explicat procesul prin care instituțiile judecătorești au câștigat o autonomie extremă. Conform afirmațiilor sale, acest proces a dus la o situație în care echilibrul dintre puterile statului este acum compromis.
Analizând evoluția istorică, Valeriu Stoica a subliniat că, timp de peste 30 de ani, justiția a militat pentru a deveni o putere adevărată și independentă. Această luptă a avut succes, permițând instituțiilor să obțină treptat atribuțiile necesare pentru a asigura statutul de putere autonomă. Totuși, fostul ministru consideră că dinamica s-a schimbat radical în ultimul deceniu, depășind obiectivele inițiale de independență.
Dezvoltarea acestui statut a avut loc prin transferul unor competențe de la celelalte ramuri ale administrației statului. Valeriu Stoica susține că, în ultimii 10 ani, puterea judecătorească a preluat de la puterea executivă și de la puterea legislativă instrumente de control. Aceste atribuții erau, anterior, mecanismele prin care cele două puteri exercitau supravegherea asupra sistemului judiciar, asigurând astfel un sistem de verificări și echilibre.
Problema centrală identificată de specialist constă în faptul că autonomia actuală a împiedică exercitarea unui control extern eficient. Valeriu Stoica explică faptul că independența nu trebuie să însemne absența controlului, ci trebuie să funcționeze într-un sistem de echilibru reciproc. În prezent, puterea judecătorească deține atât de multe atribuții încât nu mai poate fi echilibrată de celelalte două ramuri ale puterii.
Din cauza acestui dezechilibru, impactul justiției asupra deciziilor de stat a devenit masiv. Valeriu Stoica a contrazis ideea că există o simplă influență politică asupra sistemului, argumentând că situația este mult mai profundă. El susține că puterea judecătorească are în acest moment un statut atât de autonom încât are capacitatea de a influența direct și activ viața politică a țării.
În cadrul unui stat de drept, separarea puterilor este un principiu fundamental care presupune ca fiecare ramură să fie limitată de celelalte. Când una dintre puteri acumulează mecanismele de control ale celorlalte, structura democratică se modifică, trecând de la un sistem de cooperare și supraveghere la unul de dominanță instituțională.