Un cetățean identificat prin inițialele DZ a fost condamnat definitiv în România la o pedeapsă de șapte ani de închisoare pentru introducerea în țară a unor cantități mici de droguri. Fapta, care a implicat trei grame de canabis și patru comprimate cu MDMA, a generat o controversă juridică privind proporționalitatea sancțiunilor aplicate în cadrul Uniunii Europene. Cazul a ajuns în fața Curții de Justiție a UE după ce s-a pus problema dacă o instanță străină poate refuza predarea persoanei pe baza severității pedepsei românești.
Dosarul vizează o situație în care DZ și soția sa au adus în România substanțele menționate, cetățeanul susținând că acestea erau destinate consumului personal al soției sale pentru calmarea durerilor. Curtea de Apel Constanța a stabilit condamnarea de șapte ani de închisoare la data de 20 decembrie 2023, moment în care a fost emis și mandatul european de arestat de către Judecătoria Constanța. În contrast, Tribunalul din Amsterdam a considerat cantitățile drept mici și a subliniat lipsa intenției de trafic.
Conform datelor prezentate în cadrul procedurii la CJUE, dacă fapta comparabilă ar fi avut loc în Țările de Jos, sancțiunea ar fi putut fi de doar una până la trei săptămâni de detenție. Această diferență masivă a dus la solicitarea de refuz a predării, însă Marea Cameră a Curții de Justiție a UE a decis că simpla apreciere a unei instanțe neerlandeze privind severitatea pedepsei nu este suficientă. Pentru un refuz, trebuie demonstrate deficiențe grave în legislația sau practica judiciară a statului care emite mandatul.
Instanța europeană a punctat că legislația română permite judecătorilor să individualizeze pedeapsa și să ia în considerare circumstanțele atenuante specifice fiecărui caz. În cazul lui DZ, acesta a utilizat toate căile de atac disponibile, inclusiv apelul și recursul în casație, pentru a contesta condamnarea. CJUE a concluzionat că nu au fost demonstrate deficiențele necesare pentru a bloca executarea mandatului european de arestare, confirmând astfel că diferența de sancțiuni nu reprezintă un motiv de refuz automat.
Hotărârea nu validează în mod general severitatea sancțiunilor din România, ci stabilește doar cadrul juridic pentru predarea persoanelor între statele membre. Cazul evidențiază contrastul dintre politicile penale naționale, raportate la legislația în vigoare la momentul faptelor. La acea dată, Legea nr. 143/2000 prevedea pedepse de trei până la zece ani pentru drogurile de risc și șapte până la cincisprezece ani pentru drogurile de mare risc, intervale care au fost ulterior majorate prin Legea nr. 45/2023.
Sistemul juridic român a cunoscut modificări legislative semnificative în domeniul substanțelor psihoactive, trecând de la regimul vechii legi la cel actual. În prezent, cadrul legislativ prevede intervale de pedepsire mult mai aspre, situându-se între cinci și cincisprezece ani pentru drogurile de risc și între zece și douăzeci de ani pentru cele de mare risc. Aceste evoluții legislative subliniază tendința de durcificare a politicii penale interne în raport cu standardele de sancționare din alte state europene.